iancu2

Interviu Marca LCH Media cu Marian Iancu

Și brusc mă trezesc față în față cu oameni la care nu m-aș fi gândit vreodată că voi ajunge să vorbesc sau să fiu prin preajma lor. 😲

Astăzi facem o excursie în trecutul fotbalului românesc și stăm de vorbă cu fostul finanțator al Politehnicii Timișoara din perioada 2005–2013. O perioadă plină de succese, înfrângeri, scandaluri, dar și de stadioane arhipline la meciurile echipei alb-violete. ⚽️💜

A venit la Poli într-un moment în care orașul avea o foame uriașă de fotbal, poate cea mai mare de după anii ’80. A venit cu bani, cu jucători și cu o personalitate care a furat spectacolul de la patronii din București. Dar, așa cum a venit, așa a și plecat — brusc. A lăsat în urmă regrete, nervi, frustrare, ură, dar și oameni care îl regretă. Oameni care își amintesc cu bucurie de meciurile cu Ajax, Manchester sau Șahtior, de victoriile împotriva CFR-ului, Stelei și de emoțiile finalelor de Cupă. 🏟️🔥

Nu e vorba de elogii, dar, indiferent de ce parte a baricadei ești, nu poți să spui că nu te-ai bucurat de Poli de atunci. De Poli — patria noastră. 🟣⚪️

Revenim la laitmotivul „miticului”, așa cum se raportează bănățenii la bucureșteni. Dar „miticii” și-au cam pus amprenta aici. Cel mai mare și cel mai iubit om printre suporterii timișoreni este un „mitic” — Dan Păltinișanu. Paradoxal, și cel mai contestat este tot un „mitic” — Marian Iancu.

Crescut pe lângă Giulești, a visat să devină fotbalist, dar „cooperativa” care îl forța să meargă la una dintre echipele Armatei l-a determinat să renunțe la acest sport. A făcut școala de șoferi și a devenit mecanic. Apoi și-a deschis un magazin de piese auto, a prosperat și s-a îndreptat către școala de economie și finanțe. De aici până la afaceri de milioane de euro a fost doar un pas. A ajuns să fie cel mai bogat patron din Liga 1 în materie de lichidități, cu peste 200 de milioane de dolari. 💸📈

A greșit, a plătit, a reflectat. Și el spune că s-a schimbat mult. Dar vrea înapoi în fotbal. Se pare că nu s-a potolit — setea de fotbal este prezentă din nou. În ultimul timp a început să apară din ce în ce mai des prin presă, la televizor, ba chiar și pe Facebook, unde își expune părerile fără perdea, tare și articulat. 📱📢

Curios din fire, am vrut să înțeleg de ce. Ce îl împinge, după mai bine de 10 ani, să se întoarcă? De ce nu mai vrea liniștea propriului cămin?

Am vorbit cu el despre diferențe, despre marketing și social media, despre trecut — puțin și despre Poli, căci era inevitabil subiectul.

Vă invit să vă așezați comod, poate să deschideți o bere 🍺 sau să luați o pungă de semințe 🌻 și să parcurgeți următorul interviu. Cred că o să vă placă — mie, unul, mi-a plăcut să-l fac. 🎙️

  • Cu ce vă ocupați în prezent? Ce face Marian Iancu?

Parcuri fotovoltaice, cu asta mă ocup în prezent. Am terenuri — de fapt, nu eu, ci companiile la care lucrez — și ne autorizăm să dezvoltăm parcuri fotovoltaice. Pe asta m-am focusat: să merg pe energie regenerabilă. Doar că birocrația din România este ceva groaznic și orice proiect, acum vorbesc în zona de energie regenerabilă, necesită o grămadă de acte care îți mănâncă timp, iar eu nu prea am răbdare cu el. Însă trebuie făcut lucrul acesta, să putem culege energie din soare și s-o vindem. ☀️⚡️

  • Cum au apărut postările de pe Facebook? De unde această dorință de a vă exprima public părerile?

Îmi place fotbalul, vreau să rămân conectat la fotbal. Dacă vreau să fiu acționar minoritar — că va fi Timișoara, că va fi Rapid, că vor fi amândouă — trebuie să rămân conectat. Am să merg cu companiile la care lucrez ca acționar, nu am să fiu eu pe persoană fizică, o să fie grupurile acestea, dar trebuie să fiu aproape de fenomen, să înțeleg ce se întâmplă.

În momentul în care se va lista Rapid sau Timișoara va veni în Liga 1 și vor avea nevoie de acționari, co-acționari sau investitori, eu trebuie să fiu conectat. Mai greu astăzi să găsești sponsori — sponsorii sunt puțini și oferă bani puțini. Iar trendul acum este să fii acționar, să poți gestiona tu proiectul și să-ți urmezi interesul.

Ca să rămân conectat în fotbal, trebuie să comunic cu suporterii, să văd ce se întâmplă, să urmăresc. Eu eram căutat — și sunt în continuare — de media sportivă foarte mult. Voiau să comunic și cu suporterii, și atunci am zis că ar fi bine să am această pagină de Facebook. Probabil o să apară și o pagină de TikTok în care să-mi comunic părerile și ideile.

Îmi cer foarte mulți să vorbesc despre meciuri, să spun cum va fi sau pur și simplu să-mi dau o părere despre un anumit subiect. Unghiul din care văd eu este unghiul profesionistului, președintelui, conducătorului de club sportiv, acționarului. E un unghi în care majoritatea suporterilor nu-l văd — unghiul lor e din altă parte. Nu pot și nu au de unde să știe cum gândește un acționar. E complet diferit.

Sufletul pe care-l depune un suporter, trăirea lui emoțională, nu este egală cu emoția pe care o are un acționar implicat financiar într-un club. Acționarul vede altfel, gândește mai rece, gândește diferit vis-a-vis de rezultatul de pe teren, de perspectiva rezultatului, de construirea echipei ș.a.m.d. Oamenii vor să audă treaba asta. Și atunci am zis: de ce nu? Cum să comunic în masă mai ușor, dacă nu prin social media? Informațiile de pe social media ajung imediat, instantaneu la public. Plus că media sportivă e mai îngustă, au interesele lor, iar eu nu sunt un tip care face partizanat sau mai știu eu ce. Eu, dacă am ceva de spus, spun. Iar dacă simt că deranjez, merg și spun pe pagina mea de social media, unde nu mă oprește nimeni. 💬

  • În perioada în care ați fost la Timișoara, existau talk-show-uri fotbalistice care semănau mai degrabă cu un circ mediatic. Cum se nășteau aceste dispute și de ce exista această nevoie de a ieși în față cu orice preț?

Asta vindea. Se nășteau toate din orgolii, bani și din ceea ce căutau televiziunile. Asta promovau, asta vindeau — câteodată chiar ele provocau.

Pentru mine, ca președinte, era o platformă pe care să pun și presiune: pe arbitri, pe federație, pe Liga Profesionistă… Aveam interese focusate pe care le urmăream chiar prin aceste „scandaluri” mediatice, pe care le provocai sau nu. Știai cine te arbitrează, în ce sferă de influență este, știai ce cauți tu și atunci începeai să faci presiuni. Erau altfel căutate, aveau alte motive pentru care se provocau astfel de scandaluri. Astăzi nu mai e la fel — lucrurile s-au schimbat complet.

  • De ce credeți că s-au mai potolit lucrurile acum? Să fie vorba de vârstă sau de altceva?

S-a mutat totul pe social media. Ce este acolo e o nebunie. E mai rău ce este acolo decât ce era la televiziunile de sport pe vremea noastră. Acolo sunt mult mai contondente, mai ascuțite, mai tăioase, mai urâte. Totuși, pe televiziune exista o cenzură a verbului. Acum, am mai scăpat eu „vaca în porumb”, au mai scăpat-o și alții, dar erau mult mai puține. Ce este în social media este o nenorocire — cea mai dulce e o înjurătură, ca să ne înțelegem. Ne ducem până la amenințări. 😐

  • Liga 1 pare să nu mai aibă acei patroni clasici și nici forța financiară de altădată. Credeți că așa este?

Intervenția VAR este definitorie, a schimbat paradigma complet, ca să ne înțelegem. Intervenția VAR a eliminat mare parte din emoțiile negative, din posibilitatea și intenția de a influența din spatele cortinei un joc de fotbal, un rezultat. Acesta este un element care a contribuit mult. După care, regula Under21 a estompat puțin mișcarea aceasta către jucători din afară, astfel că lucrurile s-au mai așezat. Au început să mai construiască, să se uite către copii și juniori. Apoi putem să punem și pe baza play-off-ului și a play-out-ului — disipă emoția competiției, o așază clar în două niveluri de performanță care nu sunt compatibile. Chiar și acum, dacă ne uităm, la un moment dat se va rupe și play-off-ul acesta în 3 cu 3, în care unii îi vor „arbitra” pe ceilalți.

Nu mai sunt același tip de finanțări. Multe cluburi sunt finanțate de la bugetul local, sau subfinanțate, și asta schimbă energia — nu mai e aceeași pe care o dezvoltau patronii. Nu mai sunt foarte multe echipe de vârful clasamentului. Au rămas tradiționalele Rapid, FCSB, CFR și Craiova (din două, una). Sunt mulți patroni care au ieșit din prim-plan și atunci e normal să fie diferit. Există cauză și efect — un cumul de factori.

  • Din perspectiva social media, cum vedeți schimbările? Pe vremuri, echipele nu aveau pagini de Facebook, Instagram, TikTok… În trecut, Poli avea parteneriate, cum era cel cu Bergenbier. Nu demult am văzut într-o scară de bloc un afiș de genul cu Mansour, dar și o revistă și chioșcuri cu produse promoționale. Totuși, înțeleg că acestea nu erau oficiale. Cum stătea situația?

Nu mai țin minte exact. Știu că era un fel de merchandising atunci. Am adus câteva containere din China, cu lucruri branduite pe alb-violet, cu Politehnica Timișoara. Cred că mai sunt și acum, pe ici, pe colo, dar mai mult decât atât nu a fost nevoie.

Eu am gândit altfel finanțarea clubului, în principal prin aportul acționarilor sau al companiilor pe care le-au adus — companii la care lucram și pe care le reprezentam la acel moment — care au asigurat bugetul. După aceea, surse atrase din competiția internă, din competițiile europene, care plăteau și atunci destul de bine, și din consiliul local și județean, care plăteau doar performanța. Deci plăteau anul viitor pentru performanța din anul în curs. Deci întâi finanțam eu, iar dacă îmi atingeam obiectivul, care era Europa — clar! — ca să ies cu Timișoara în Europa, să fiu un ambasador al locului, ceea ce am și reușit, primeam cam 2 milioane și ceva de euro, spre aproape 3.

Dacă aveam performanță sportivă, sursa mea de finanțare era asigurată, și mai puțin m-am dus spre marketing. Nici nu exista, să zicem, în România. Nu era atât de dezvoltat și, pentru că mă îndestulam din performanța sportivă, am neglijat marketingul, dar în ideea în care canalizam toată energia spre performanță.

  • Cum vedeți fotbalul acum? Credeți că s-a dezvoltat în bine sau nu?

Se plătește mai bine astăzi performanța sportivă, dar ca să ajungi să ai performanță sportivă costă niște bani infernali, enorm. Nu știu dacă un proiect, plecând atât de jos cum e Poli azi, va reuși în 8 ani de zile — estimate de mine, cu noroc și cu bani — să ajungă la o performanță europeană, să ajungă să bată la porțile Europei.

În tururile preliminare nu se plătesc meciurile, nu scoți cine știe ce bani, mai ales dacă nu câștigi, și atunci doar cheltui. Nu este ușor fotbalul de astăzi. Într-adevăr, sunt mai mulți bani care vin, dar ca să vină trebuie să investești și mai mulți. Doar să ajungi acolo, să te uiți la Europa prin vizor.

  • De ce nu ați continuat în fotbal? Înțeleg că nu a fost o perioadă ușoară, dar, de exemplu, Gigi Becali a continuat. Ce a fost diferit?

N-am mai avut motivația necesară. În momentul în care a apărut prima condamnare în fond și ne-am judecat la apel următorii 3-4 ani, am anunțat: „Vedeți că nu continui, găsiți voi soluții.” Le-am dat o perioadă, nu s-au descurcat și atunci m-am retras. Nu mai puteam, era supărarea mare, nu avea legătură cu fotbalul, cu banii — era o problemă de război comercial, pornit de la petrol…

  • Ideea generală este că v-ați luat bagajele, ați plecat și aia e — ați lăsat-o pe Poli baltă!

Niciodată! Niciodată! Eu i-am anunțat cu un an de zile aproximativ înainte să plec definitiv. Da, nu au crezut că am s-o fac, nu m-a crezut nimeni că am să mă retrag pe bune. Au fost cel puțin 10 luni de discuții continue pe această temă. N-au crezut în sinea lor că am să plec. Credeau că sunt captiv în investiții. Le-am spus: „Vedeți că nu sunt captiv, eu nu stau în banii ăștia, îi pierd și la revedere. Voi rezolvați-vă problemele, organizați-vă.” Nu au făcut-o, eu am plecat, mi-am văzut de treaba mea și s-a întâmplat, din nefericire, ce s-a întâmplat.

  • Vi se impută că și din cauza dumneavoastră Poli este în ligile inferioare în ziua de astăzi. Vă simțiți vinovat de asta? Simțiți o presiune pe umeri?

Eu aveam o obligație de respect — ceea ce am făcut pentru Politehnica. Am adus înapoi palmaresul, l-am consolidat sportiv și juridic, am pus palmaresul în brațele asociației, așa cum cerea legea. Treaba lor ce fac acum, cum se judecă pe el cu Institutul Politehnica. I-am dus în Europa, i-am ținut în Europa, avem palmares pozitiv cu echipele mari etc.

Din păcate, n-am fost lăsat mai mult pentru că nu m-am aliniat cu federația plină de hoți, o federație ostilă, pentru că nu am vrut să colaborez cu ei, în ideea în care să facem bani și să împărțim. Nu era stilul meu. Și dacă pot, o să o fac singur. Nu pot să duc Timișoara în mocirla federației lui Sandu.

Cei care-mi reproșează mie ceva au o problemă de percepție și nu e problema mea. Eu, mai mult de atât, nu aveam ce să fac. M-am zbătut anii ăia o grămadă. Cei care au fost lângă echipă știu. M-am bătut până la capăt pentru interesul Politehnicii, pe culorile echipei, pentru tot… Apropo de scandalurile în care am fost implicat.

Cât am putut să o fac… Dar să nu uităm că CFR-ul era politic 100%. La Târgu Jiu, în finala Cupei, a venit Boc, era prim-ministru. Cine ne-a arbitrat? Bălaj. Unde e Bălaj astăzi? Adică… am dat doar așa un exemplu, să înțeleagă lumea cu ce m-am confruntat în acei ani.

Să nu mai zic cum a putut să câștige Urziceni, Galați și ce interese erau când Mircea Sandu mergea la meciurile Urziceniului sau ale Galațiului — doar așa, ca să vadă cei care arbitrează cine e în tribune — și se știa cum trebuie să se arbitreze. Nici măcar nu trebuia să zică ce au de făcut.

Orgolii și discuții au fost mereu. Eu nu am fost un prieten al suporterilor. Eu, pentru ei, am fost întotdeauna un „mitic”, de la început până la sfârșit, de care nu știau ce caută acolo. Nu m-au creditat niciodată cu încredere sau cu bună-credință, întotdeauna au fost suspicioși la adresa mea.

Adevărat este că nici nu mi-au cerut bani, clubul nu le-a dat niciodată vreun ban, s-au autofinanțat — asta-i drept și e corect, au fost lângă echipă mereu. Clubul a plătit amenzile pe care le-am luat din cauza anumitor momente pe care ei le-au avut, dar nu am făcut cum face Șucu astăzi, că le cere bani, că vrea să-i dea în judecată pe suporteri, să le ia casa sau mai știu eu ce. N-am făcut niciodată așa ceva.

Dar nici nu am avut o relație interesată cu suporterii, niciodată. Chiar le-am interzis și președinților — care au fost ei, Crăciunescu sau Chivorchian — nu le-am dat mână liberă în sensul ăsta. Fiecare pe cont propriu. Eu trebuie să-mi văd de echipă și să avem rezultate, iar ei trebuie să o susțină din suflet.

Poate asta a făcut, de foarte multe ori, să fim într-o antagonizare perfectă. Dar eu mi-am făcut treaba. Oricine o să vină o să vadă. Toți, care sunt sau care urmează, ce înseamnă să duci un club la nivelul la care l-am dus eu. De la 1-8 cu Steaua, la Timișoara, la cupele europene. O să vadă și o să simtă — ca organizare, ca finanțare, ca surse și sume atrase — nu e ușor.

  • Ați venit la Poli într-un moment dificil, ați investit și ați ridicat echipa. De ce ați ales Timișoara? Ce v-a atras?

Ori la Timișoara, ori la Craiova. Aveam afaceri, astea erau opțiunile. Eram între ele, dar acel 1-8 m-a convins. E o poveste știută. Am vorbit cu Toni Doboș, el era în gaură și în groapă și avea nevoie de bani. Aveam de ales între Doboș și Staicu de la Craiova. Am hotărât să investesc la Timișoara, a contat mult că exista aeroport, deschidere către occident, mi-a plăcut “animalul” ăla de stadion, impunător, mare, gălăgios. Iar la acel 1-8, la aceea atmosferă de atunci, m-am gândit ce ar fi să avem și rezultate aici.

  • Care considerați că este cea mai mare realizare a dumneavoastră la Poli?

Nu știu să zic, au fost multe, așa, punctuale, dar dacă este să spun în general, este faptul că am redat speranța, că se poate. Acum, nu știu dacă e bine sau rău. În principal, pentru cel care o să vină, pentru că mereu o să existe comparații cu perioada mea, cu realizările mele, și ca să le depășească cineva, o să fie foarte greu.

Să fii de două ori vicecampion cu o federație ostilă, cu arbitrii împotriva ta, să fii furat în două finale de Cupă… Chiar dacă la meciul cu Rapid a fost o altă încărcătură – un ochi plângea, altul râdea – ei veneau după un sfert european cu Steaua, pe atunci, aveau o echipă mult mai experimentată și mai solidă decât a noastră. Însă ce am pățit la Târgu Jiu a fost de domeniul fantasticului. Dacă nici suporterii nu au mai suportat și au intrat pe teren…

Nu s-a mai întâmplat asta, cu intrat pe teren, de la acel 4-3 cu Dinamo pe Păltinișanu…

  • Să concluzionez:
    • Faptul că am reușit să demonstrez că se poate să te bați cu marile puteri ale fotbalului intern;
    • Să ies cu echipa în Europa și să nu mă fac de râs;
    • Și consolidarea palmaresului: nimeni nu mai poate să strige după el. Chiar dacă, pe plan local, acolo nu e cel mai clar, nu mai poate să vină alde Zambon să spună că are drepturi sau cine știe ce.
  •  Care a fost cel mai dificil moment pe care l-ați trăit ca patron al Politehnicii Timișoara?

Cele sportive, când am pierdut campionatele, cupele – astea sunt cele mai dificile.

  • Care a fost cea mai mare greșeală pe care credeți că ați făcut-o în perioada în care conduceați clubul?

Multe, multe greșeli am făcut. Sunt inerente, n-ai cum să nu le faci. Te ia valul, discurs, de multe ori, groaznic, contondent, hotărâri arbitrare luate de mine, ca președinte, că așa am vrut eu. Nu știu să-ți spun un punct anume. Poate, de foarte multe ori îmi reproșez că nu am achiesat la cerințele lui Mircea Sandu, măcar episodic, să rămân cu un trofeu sau două. Dar cred că dacă era VAR-ul, dacă aveam acest noroc, nu mai era nevoie să fac hora mare cu escrocii ăștia și atunci aș fi câștigat în mod curat un trofeu.

Vedeți voi, Timișoara nu ar fi acceptat niciodată un trofeu furat. Ar fi înțeles, s-ar fi prins. Ei sunt „ciudați”, în sensul bun al cuvântului – suporterii și bănățenii, în general. Dacă ar fi simțit că am câștigat și nu era pe merit, nu ar fi fost o victorie dreaptă, nu ar fi acceptat, iar bucuria ar fi fost disimulată. Cred că mai rău făceam dacă achiesam la jocuri de culise. S-ar fi vorbit, s-ar fi strigat, s-ar fi urlat. Apropo de scandaluri, nu le-ar fi plăcut să fim campioni cu pete sau urme. Chiar dacă se spune că istoria le spală pe toate și rămâne doar scorul de pe tabelă, nu înseamnă că, în memoria lor, oamenii ar fi uitat.

Sunt momente în care îmi reproșez mie că n-am făcut-o. Aveam toate posibilitățile din lume să o fac.

  • A existat vreun jucător pe care l-ați regretat că nu l-ați putut aduce la Poli?

Nu mai știu, mulți, cu siguranță. Singurul lucru care mi-a rămas este că m-a păcălit Toni Doboș și l-am pierdut pe Bănel la Steaua.

  • Încă se zvonește că mai sunt datorii restante către jucători și alte litigii. Ce ne puteți spune despre acest subiect?

Nu există! În primul rând, nu mă ocupam eu de ele. Eu derogasem tot către președinte – era Chivorchian, era Crăciunescu. Eu nu aveam acces la conturi, nu mă ocupam de treaba asta, simplu. Eu mă ocupam să finanțez. În momentul în care exista gaură bugetară, treaba mea era să vin cu bani. În rest, cum se împărțeau banii, cum se duceau, nu era treaba mea.

Da, au fost probleme juridice legate de club, legate de Consiliul Județean, Consiliul Local. Au fost ceva condamnări acolo, fie ele cu suspendare, dar eu nu am fost implicat, pentru că eu nu gestionam banii. Eram la București, în marea majoritate a timpului, aveam încredere deplină că nu sunt furat și nu am fost furat nici măcar cu un leu. Dar ce au făcut ei acolo, între ei, nu mă privește.

Din ce știu eu, de când s-a închis firma sau s-a lichidat, nu a existat în masa credală ceva restanțe sau datorii.

  • De unde a pornit conflictul cu Mircea Sandu? Când a fost momentul-cheie în care v-ați dat seama că sunteți în război cu el?

Le simți… momentele astea le simți. Simți din arbitraje, din delegări, din atitudinea față de tine la comisii, la cartonașe galbene… totul. Nici măcar nu se fereau, ba din contră, făceau în așa fel încât să simți clar.
Și atunci… eu sunt un tip reactiv. Nu sunt genul care zice „aoleu, ce pățesc, trebuie să îndrept situația”. Nu! Eu reacționez. Și am reacționat pe teren, cu echipa. I-am băgat noi mingea în ațe.

Norocul meu a fost că m-am cunoscut mai întâi cu Mitică Dragomir, și el mi-a spus următoarele:
„Domnule Iancu, în fotbal țineți minte un lucru de la un om bătrân, care a trecut prin multe: o să primiți oferte și promisiuni de nu vă imaginați, ‘ajutoare’ care vin doar dacă le dați bani. Dar să știți un lucru: în ațe nu v-o bagă nimeni. Aia trebuie s-o facă echipa.”

Asta a fost atunci când a trebuit să merg la Ligă, să iau actul, să ne cunoaștem în ideea colaborării noastre viitoare, ca membru în comisia de votare a proiectelor lor.

Mi-a rămas asta în minte: că eu și echipa mea trebuie să băgăm mingea în ațe. Ăsta a fost răspunsul meu față de ce se întâmpla în spatele cortinei: să dau goluri. De asta echipa Politehnicii era mereu cea mai ofensivă din campionat. Loturile pe care le-am construit au fost mereu superofensive. Toată lumea știa că atunci când joci la Timișoara, pleci de la 1-0 pentru noi. Nu aveau cum să ne dea gol.

Ăsta era și sloganul meu: „Plecați de la 1-0 pentru mine!”
Și când am mers la Șahtior, în deplasare, am zis public că o să înscriem GOLURI. Asta a fost declarația. I-am transmis echipei, prin căpitanul Dan Alexa:
„Spune-le că am spus public că o să dăm goluri. Să nu mă faceți de râs!”
Nu știam câte o să luăm, că erau brazilieni acolo… dar am dat goluri.

  • Credeți că Răzvan Burleanu este peste Mircea Sandu ca președinte al FRF?

Mult peste! Nici nu se compară. Tot ce se întâmplă acum mi-aș fi dorit să fi avut și eu la vremea respectivă. Cu un astfel de management, sigur aveam și eu două trofee.

  • Dacă Marian Iancu ar fi președintele FRF, care ar fi prima măsură pe care ar lua-o?

Acum, sincer, s-au făcut deja multe lucruri bune, s-au implementat sisteme pe care mi le-aș fi dorit și eu, cu care sunt de acord — cum ar fi VAR-ul și regula U21.
Dar aș împinge foarte mult fotbalul juvenil. Asta e cheia! De aici aș începe să construiesc. La copii și juniori aș merge pe partea atletică, nu pe cea „artistică”.

Mă interesează: jucători înalți, puternici, rapizi, buni la jocul aerian, la faze fixe, mai verticali spre poartă, mingea să alerge. În niciun caz „glezne fine” și așa-zișii liliputani cu care ne mândrim doar pentru că au o tehnică fină, dar nicio talie. Nu suport asta.

La Timișoara aveam cel puțin 6-7 jucători care, când intrau pe teren, păreau că sunt de la Harlem. Toți arătau ca baschetbaliști: Magera, Mera, Nibombe, Pantilimon, Ovidiu Petre… mulți, nici nu-mi vin toți în cap acum.
Aș duce fotbalul românesc spre zona atletică, germanică, nu spre cea italiană.

  • Cum ați primit vestea numirii lui Costel Pantilimon ca manager executiv la Poli?

La nivelul de la care a început el activitatea, am fost sceptic de la început. E prea jos. Mult prea jos pentru un oraș ca Timișoara.

Va fi foarte greu, o să vedeți. De la orgolii, supărări, certuri… e nevoie de o mână forte într-un club cu o asemenea greutate și tradiție.
Am auzit că s-ar putea să vină Cosmin Contra. Dacă se va ocupa el de proiect, e altceva. Cosmin este, într-adevăr, o mână forte. Are experiență și ca fotbalist, și ca tehnician. Probabil poate ridica managementul clubului.
Nu știu sigur. Vom vedea. Dar va fi greu.

  • Cât de apropiați sunteți de el? S-a speculat că v-ar fi reprezentat interesele la club.

Nu mi-a cerut niciodată să-l ajut cu ceva, nu am vorbit deloc în perioada aceea. Nu l-am ajutat cu nimic. I-am și spus, la un moment dat, pe final: „Eu nu mă implic decât în Liga 1.”

Până nu există stadion și logistică, eu nu am de ce să intervin. Nu am nicio motivație să mă implic la un nivel atât de jos. Dacă vin, vin cu sponsori, acționari, companii puternice. Nu vin ca persoană. Vin cu un proiect, iar proiectul trebuie să fie în Liga 1, sustenabil, cu perspective și infrastructură. Dacă nu le am, n-am ce să prezint, n-am cum să ajut.

Pe final, când am vorbit — cred că cu câteva zile înainte să-și încheie mandatul — ne-am văzut. A vrut să discutăm, să ne sfătuim. I-am spus că e mai bine să-și temporizeze activitatea. E greu de administrat la nivelul Ligii a III-a.

  • De ce credeți că proiectul Politehnicii cu Pantilimon nu a funcționat? Din cauza nivelului?

Nu există management la nivelul ăsta, ca să fiu sincer. Ce să faci? Ce management să ai în Liga a III-a? Joci pe câmpuri și prin sate.

Poate sunt eu deformat, dar nu pot concepe, îmi e greu să gândesc atât de jos. Ce să vinzi? Ce să afișezi?

La Timișoara sunteți idealiști. Voi ați fost niște idealiști. Și doar idealiștii mai pot scoate la lumină proiecte de genul ăsta. Dar în timp… și cu mult noroc.

Cu cât ești mai jos ca ligă competițională, cu atât îți e mai greu să te ridici. Și nu cred că proiectul avea vreo șansă.

Singura șansă reală a Politehnicii este stadionul. Nu cel „lego”, ci cel mare. Stadionul este lumina de la capătul tunelului. După care trebuie să te coordonezi ca să ieși la lumină.

Fără stadion, nu există nimic. Următorul obiectiv e infrastructura: o bază de antrenament, de refacere, de recuperare. Dacă nu le ai, mai bine nici nu visezi.

  • Pe vremea dumneavoastră s-a vorbit despre un proiect complex cu stadion, mall și zonă rezidențială. Ce s-a întâmplat? De ce nu s-a concretizat?

Da, au fost astfel de discuții. Ideea era ca Poli să devină independent. Independent și de mine, și de acționari, și de consilii. Le-am spus treaba asta, le-am spus că nu se poate continua așa. Clubul trebuie să crească prin forțe proprii. Atunci am zis: „Haideți să avem un proiect atașat fotbalului.” Și le-am prezentat, dar nu s-a mai vrut. Politicul nu s-a putut pune de acord, era împărțit, erau prea multe tabere și prea multe interese. Eu am ținut clubul departe de politic, și cred că a fost un mare câștig… sau, na, o mare pierdere – depinde cum vreți s-o luați.
La club discutăm fotbal, este o activitate transpartinică. Poli este un simbol, nu ducem echipa în nicio zonă politică. Eu nu fac politică și punct. M-au tot suspectat că vreau s-o duc către PSD, către nu știu cine… dar ei nu au înțeles că eu nu fac politică! Cred că de-aia nu s-a putut realiza proiectul: unii „hăi”, alții „cha”…

  • V-ați mai uitat la meciurile Politehnicii?

Foarte puțin. Puțin la astea din Liga a III-a. Mă mai uit la ce îmi trimit fanii, suporterii – unii chiar dintre cei implicați. Din păcate, e greu să mă uit la un asemenea nivel. Ce-mi place și la ce mă uit cu drag sunt suporterii. Care trăiesc inclusiv meciurile astea – îi văd. Fie că sunt mulți, fie că sunt puțini, îi vezi cum trăiesc meciurile. Cei care sunt acolo sunt cu adevărat atașați și au propriul lor spectacol.

  • Ați urmărit proiectul fotbalistic al fostului primar Nicolae Robu? De ce credeți că a eșuat Poli din perioada Robu, deși s-au investit bani publici?

Nu știu exact să zic, nu am urmărit prea mult acel proiect. Nu prea știu ce s-a întâmplat acolo. Deși Robu era un bun gospodar, un om atașat Politehnicii Timișoara.
Nu știu să spun, dar fotbalul este o meserie aparte. Trebuie să înțelegi meseria asta pe toate straturile ei. Se întinde de la cel mai jos nivel – cel mai empiric, să zic așa – de la limbaj la comportament, până la nivelul cel mai elitist. Iar dacă nu poți să te duci la fiecare nivel și să ții pasul, undeva se rupe. Iar când se rupe, se duce totul naibii.

  • V-ați dori un dialog cu suporterii timișoreni? Sunt totuși un pilon important al echipei.

Cu suporterii, ca să ai un dialog, trebuie să ai rezultate. După ce ai rezultate, poți să domini o mulțime. Ca să domini o mulțime trebuie să ai ceva în galantar. Tu, unul singur, greu – aproape imposibil – poți să faci față unei mulțimi. E greu să ai o discuție argumentată, constructivă, cu o mulțime. Și atunci aș evita o discuție până aș avea ceva în galantar.
„Eu sunt ăsta. Lăsați ce-a fost, uite ce avem acum, asta fac eu, asta faceți voi.”
Altfel? Ce să faci? Să le promiți? Să-i minți? Să promiți și să nu faci? Foarte greu, nu te crede nimeni.
Cred că doar în momentul în care aș fi implicat – nu știu în ce direcție o va lua proiectul, nu știu ce se va întâmpla, nu știu cine îl va coordona, cum va fi organizat clubul, în ce formă, dacă o fi nevoie de mine sau nu.
Dar dacă aș fi și aș putea să am o discuție cu ei, la obiect – atunci da, clar.
Dar dacă nu, din afară, nu. Aș evita. Nu intru să deranjez.
Dacă pot să ajut, dacă e nevoie să ajut, dacă se dorește să ajut – altfel, nu vreau să vin cu discursul meu. Am un discurs care, de multe ori, e tăios și poate să dezamăgească sau să descurajeze. Și nu vreau să fac asta.

Întrebări fulger:

  • Cine câștigă Liga 1?

CFR Cluj! (fără ezitare)

  • Se transferă Rațiu la Barcelona?

Este un jucător cu forță și cu viteză, care duce către Barcelona cu aceste calități – probabil va ajunge.
Dar nu are rigoarea pentru Barcelona. La nivelul ăsta se schimbă datele. Și adversarii tăi vin și joacă împotriva Barcelonei cu totul altă motivație, sunt mult mai bine montați.
Iar dacă ai aceeași rigoare pe care ai avut-o la echipa națională, nu ai nicio șansă.
Părerea mea este că fizic are toate argumentele. Mental și ca disciplină – dacă nu are automatismul bine conturat, va fi descalificat pentru acest transfer.

  • Ne calificăm la Mondiale?

Așa cum am început, nu.
Dar ce să zic… mai există barajul din Nations League, și atunci, cu acest noroc, eu zic că da. E și politica FIFA una mai lejeră – totuși, se pot califica 36 de echipe…